Canonizarea BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD STEFAN CEL MARE SI SFANT

„Ştefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micşora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna.

Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poartă dintre toate
De nu eşti jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate.

Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă dă putere
Să nu daţi pământul nimănui
Căci prin el ţinem de Înviere.

Oricine va cere de la voi
Să vă lepădaţi de cele sfinte
Cât veţi fi de prigoniţi şi goi
Ardă candelele pe morminte.”

Ioan Alexandru, Testamentul lui Ştefan cel Mare (fragment)


Pentru a înţelege motivaţiile generale care au dus la trecerea în rândul sfinţilor a acestui „domn mai presus de orice laudă”, cum îl caracteriza Dimitrie Cantemir pe dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, este necesar să cunoaştem principiile care stau la baza oricărei canonizări. Pentru a fi trecută în rândul sfinţilor o persoană, Biserica Ortodoxă verifică împlinirea următoarelor condiţii:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei,

2. Proslăvirea ei de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă,
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte,
c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase,
d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte,
e) puterea de a apăra şi de a sluji cu un devotament eroic credinţa în Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea acesteia şi confirmarea ei prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii.

În cazul sfântului Ştefan cel Mare se împlinesc aceste condiţii. Trebuie subliniat că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată şi prin împreună încuvi-inţarea clerului.

Se poate verifica faptul că de la moartea voievodului până în zilele noastre a existat un cult faţă de sfântul Ştefan, privit nu numai ca un erou naţional, ci şi ca un sfânt. Iată numai două mărturii:

În secolul XVI arhidiaconul catolic din Polonia, Maciej Stryjcowski, trecând prin Moldova, notează că „Ştefan a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri”, iar moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii, îl socotesc ca sfânt” (în Călători străini despre Ţările Române, vol. II).

În secolul XVII cronicarul Grigore Ureche notează: „iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti (Sfântul) Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajunsu”.

În zilele de acum, noi, călugării de la Putna, putem da o mărturie foarte limpede a cultului pe care-l au credincioşii faţă de voievodul Ştefan cel Mare şi pe care l-au avut încă dinainte de canonizarea oficială a acestuia. Dacă acest cult faţă de o persoană se continuă de-a lungul mai multor generaţii, acest lucru este o dovadă indiscutabilă a sfinţeniei persoanei respective.

Este bine să amintim aici o faptă minunată petrecută în Mănăstirea Putna în anul 1995, care i-a întărit în credinţă pe dreptslăvitorii creştini. Înainte de Postul Mare, un creştin stăpânit de duhurile rele a venit pentru a i se face rugăciuni. În Duminica Ortodoxiei, săvârşindu-se Taina Sfântului Maslu, de faţă fiind şi Prea Sfinţitul Episcop Gherasim Putneanul, stareţul mănăstirii a luat cutia cu moaştele Sfântului Ghenadie şi a aşezat-o pe pieptul celui bolnav care în acest fel s-a vindecat. Tânărul, luminos şi plin de bucurie că a fost izbăvit de tirania dracilor, a spus că a zărit în timpul rugăciunilor care i se făceau cum i-au venit în ajutor trei sfinţi care l-au încurajat şi i-au adus o stare de pace. Creştinul a mărturisit că a văzut cu claritate chipurile celor trei sfinţi ocrotitori ai mănăstirii Putna: Sfinţii Ierarhi Ghenadie şi Ilie Iorest (acesta din urmă l-a binecuvântat) şi domnul Moldovei, Sfântul Ştefan cel Mare, care era îmbrăcat în haine voievodale foarte frumoase, avea barbă şi purta sabie. După această minune, tânărul vindecat s-a călugărit şi a pictat pentru prima dată icoana Sfântului Ghenadie pe care îl văzuse cum alunga pe draci cu toiagul arhieresc.

Foarte multe lucruri se pot spune din punct de vedere istoric, pentru a vedea cum lucrează Dumnezeu printr-un voievod sfânt. De exemplu, Ştefan cel Mare a fost domnul român care a reuşit să le impună turcilor o condiţie salvatoare pentru existenţa neamului nostru: chiar dacă românii erau obligaţi să plătească tribut, turcii nu aveau voie să se amestece în problemele de credinţă, nu aveau voie să încerce să treacă cu forţa populaţia la mahomedanism. O asemenea condiţie statornicită prin luptă şi diplomaţie de Ştefan cel Mare, a rămas valabilă până la Războiul de Independenţă din anul 1877. Acest statut al Ţărilor Române a fost diferit de cel aplicat creştinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgaria (a se vedea în acest sens articolul foarte frumos al domnului academician Virgil Cândea, „Ştefan cel Mare şi Sfânt în Europa timpului său”).

Să nu uităm de asemenea că este o adevărată minune faptul că o ţară atât de mică precum Moldova din secolul XV a reuşit să supravieţuiască în faţa colosului otoman, păstrându-şi dreapta credinţă şi devenind un centru al lumii ortodoxe. De unde-i venea voievodului moldav această putere de a apăra şi de a nu părăsi dreapta credinţă, când era evident că o trecere la catolicism sau o unire mai mult sau mai puţin formală cu latinii, ar fi sporit substanţial şansele unor ajutoare militare din apus? Să ne gândim că Ştefan cel Mare a fost aproape contemporan cu cedările religioase ale ultimilor împăraţi bizantini, cedări justificate de către aceştia tot prin pericolul uriaşei desfăşurări de forţe a turcilor care îi obligau pe bazileii ortodocşi să se apropie de ţările catolice.

Ca om politic, Sfântul Ştefan nu se ruşina să se spovedească, avea sfătuitori călugări rugători cu inima, marile izbânzi i le atribuia lui Dumnezeu, iar după înfrângeri (cum a fost cea de la Războieni) nu dădea vina nici pe moştenirea grea, nici pe situaţia internaţională, ci spunea simplu: „pentru păcatele mele am fost înfrânt de turci şi lăudat să fie numele Domnului”. Dar toate acestea sunt caracteristicile pocăinţei şi ale smereniei, virtuţi fundamentale care duc la dobândirea sfinţeniei şi pe care atât de greu le pot dobândi conducătorii de ţară. Sfântul Ştefan cel Mare este voievodul român cu cele mai multe victorii (34 din 36), cea mai lungă domnie (47 de ani într-o adevărată „bătălie pentru creştinătate”, cum se exprima el însuşi) şi, probabil, cu cele mai multe biserici ridicate. Toate aceste lucruri precum şi faptul că este conducătorul nostru a cărui amintire vie se păstrează cel mai bine în sufletul neamului românesc, nu ne arată că sfântul Ştefan a fost omul lui Dumnezeu?

Prin urmare, canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare a avut foarte puternice temeiuri în evlavia populară şi în mărturia istoriei. Nu ne rămâne decât să spunem şi noi: „Sfinte Ştefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!”


Părinţi din obştea Putnei, aveţi înalta chemare de a sluji în acest locaş, între aceste ziduri construite de Ştefan! Aici s-a transmis din generaţie în generaţie duhul Sfântului Ştefan cel Mare.

Să nu aveţi absolut nicio îndoială că Ştefan nu ar fi vrednic ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Să nu vă îndoiţi! Ştefan cel Mare este sfânt ca şi Constantin cel Mare, ca şi Justinian, ca şi alţi voievozi ai noştri. Aici aveţi şansa să slujiţi acest sanctuar sacru. Şi pentru dăruirea voastră, Hristos este cu voi!

Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe poveşti, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii şi pe jertfă. Călugării de aici au moştenit din generaţie în generaţie duhul lui Ştefan cel Mare de râvnitor şi luptător pentru credinţă. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în faţa lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oştirii Moldovei. După mai mult timp, Ştefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostaşilor lui şi le-a pus în cripta de la temelie.

Iată prin ce-au trecut strămoşii noştri! Să nu ne închipuim că numai aceia din calendar sunt sfinţi. Aici, la Putna, şi oriunde, au fost foarte mulţi sfinţi. Pământul pe care călcăm este îmbibat cu sânge de sfânt, de cuvios.

Viaţa cuvioasă şi sfinţenia nu se câştigă atât de uşor, ci cu lacrimi multe şi cu sudori grele!

PS Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
Cuvânt către obştea Putnei, 9 iunie 2008

Jun, 25 2014 07:17

Cele mai noi comentarii:

Nu exista comentarii

Scrie un comentariu:

Nume:
Mesaj: